joi, aprilie 12, 2012


Regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Legii nr. 329/2009, nu încalcă art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 - decizia de inadmisibilitate Ionel Panfile c. României


JurisClasor CEDO - Aprilie 2012, 10
Prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 20 martie 2012 în cauza Ionel Panfile împotriva României (cererea nr. 13902/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie, sub aspectul luării unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform capitolului IV al Legii nr. 329/2009.
Prezentarea deciziei
La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat pensionarea sa anticipată, după ce a lucrat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Pensia lunară a fost stabilită într-un cuantum de 2880 de lei. Legislaţia în vigoare la acel moment, respectiv Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, a permis pensionări anticipate din cadrul unităţilor forţelor armate, putându-se însă ocupa în continuare locuri de muncă atât în​ sectorul public, cât şi în cel privat, statutul de pensionar şi cel de angajat fiind compatibile.
La 4 iunie 2007, reclamantul a fost numit şef de departament în cadrul Serviciului de Poliţie din localitatea Mihail Kogǎlniceanu, judeţul Constanţa. Salariul său lunar s-a stabilit la 986 de lei, la care se adăuga o indemnizaţie suplimentară lunară de 25% din salariul de bază.
În noiembrie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind raţionalizarea cheltuielilor publice, care a introdus anumite condiţii pentru încasarea în acelaşi timp a unei pensii, dar şi a unui salariu plătit de la bugetul statului, reclamantul a fost notificat de către angajatorul său că, având în vedere faptul că pensia sa a depăşit salariul mediu brut de 1836 lei, este obligat să aleagă în termen de 15 zile între suspendarea plăţii pensiei pe durata contractului său de muncă sau încetarea raporturilor de muncă.
Reclamantul a refuzat să facă o astfel de alegere, considerând că prevederile legale care l-au împiedicat să primească, în acelaşi timp, pensie şi salariu sunt neconstituţionale şi încalcă legislaţia europeană şi tratatele privind drepturile omului.
Prin urmare, la 9 decembrie 2009, primarul a emis o decizie de confirmare a faptului că, începând cu data de 10 decembrie 2009 numirea reclamantului ca şef de departament a fost revocată, în baza art. 20 din Legea nr. 329/2009.
La data de 18 ianuarie 2010, reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei primarului la Tribunalul Constanţa. A solicitat să fie reintegrat în funcţia anterioară şi să îi fie plătite salariile corespunzătoare, retroactiv, pentru perioada începând cu 10 decembrie 2009. Reclamantul a susţinut, în principal, că dispoziţiile Legii nr. 329/2009 contravin atât Constituţiei României, cât şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece încălcă dreptul său la muncă şi la proprietatea asupra bunurilor sale, respectiv veniturile lunare.
Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantului, printr-o sentinţă pronunţată la 25 mai 2010. Instanţa a constatat că reclamantul a primit atât o pensie, cât şi un salariu de la o instituţie publică, chiar dacă pensia sa depăşea nivelul salariului mediu brut pe ţară, care a fost în sumă de 1836 de lei pentru anul 2010. Prin urmare, Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, care a fost deja declarată constituţională de către Curtea Constituţională, au fost relevante pentru situaţia reclamantului şi justificau încetarea raporturilor de muncă într-o instituţie publică.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la muncă al reclamantului, instanţa a considerat că acesta are încă dreptul de a primi un salariu în cazul în care s-ar angaja în sectorul privat; în plus, măsura în litigiu nu a fost discriminatorie, deoarece s-a aplicat în mod egal pentru toate persoanele care s-au găsit în aceeaşi situaţie precum cea descrisă în actul normativ.
Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând, de asemenea, încălcarea drepturilor sale, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 15 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Recursul său a fost respins, la 14 octombrie 2010, de Curtea de Apel Constanţa. Curtea a reiterat faptul că dispoziţiile legale în litigiu au fost declarate constituţionale de Curtea Constituţională, decizia acesteia fiind definitivă şi obligatorie. În măsura în care critica legii realizată de reclamant a coincis cu argumentele deja luate în considerare de Curtea Constituţională în motivarea sa, instanţa de judecată a fost obligată să urmeze abordarea Curţii Constituţionale. A rezultat că decizia primarului de a constata încetarea contractului de muncă al reclamantului a fost legală şi conformă cu Constituţia României.
Reclamantul s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea art. 6 şi 14 din Convenţie, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenţie. A susţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, instanţele judecătoreşti l-au privat de dreptul său de a primi concomitent pensie şi salariu, chiar dacă acesta era un "drept câştigat"; în acelaşi timp, aplicarea textelor legale susmenţionate a condus la o discriminare indirectă, având în vedere faptul că toţi cei care primeau o pensie mai mică decât nivelul salariului mediu brut naţional sau cei a căror pensie a fost mai mare decât acest nivel, dar au fost angajaţi în sectorul privat, pot primi în continuare, în acelaşi timp, atât pensie, cât şi salariu.
Dispoziţiile legale contestate, astfel cum au fost aplicate în cazul său, au încălcat, de asemenea, principiul securităţii juridice, prin faptul că legislaţia internă nu a fost suficient de previzibilă şi accesibilă. Reclamantul a susţinut că legislaţia în vigoare la data  pensionării sale anticipate permitea dreptul de a fi angajat sau numit în sectorul public, fapt care a reprezentat o motivaţie puternică pentru decizia sa de a se pensiona anticipat; pentru acest motiv, orice modificare a legislaţiei nu ar putea afecta situaţia sa juridică fără să încalce principiul securităţii juridice, având în vedere că dreptul său de a primi o pensie şi un salariu a fost un drept câştigat, care nu ar putea face obiectul unei reevaluări.           
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
Reclamantul s-a plâns de faptul că punerea în aplicare a măsurilor legislative prevăzute de Legea nr. 329/2009 l-au lipsit de veniturile sale, care erau alcătuite din pensie şi salariu.
1. Principii generale
Curtea a reiterat faptul că principiile care se aplică, în general, în ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie sunt la fel de relevante atunci când este vorba de pensii (Stummer c. Austriei [MC], 7 iulie 2011, nr. 37452/02, par. 82) sau de salarii (Mihǎieş şi Senteş c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232/11 şi 44605/11). Dintre acestea, deosebit de relevant pentru cauza de faţă este faptul că această dispoziţie nu garantează, ca atare, vreun drept la primirea unei pensii într-un anumit cuantum (Maggio şi alţii c. Italiei, 31 mai 2011, nr. 46286/09, 52851/08, 53727/08, 54486/08 şi 56001/08, par. 55) şi nici vreun drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei[MC], nr. 63235/00, par. 94), fiind cu totul la discreţia Statului stabilirea drepturilor salariale ce vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Kechko c. Ucrainei, 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, par 23).
Cu toate acestea, în cazul în care cuantumul unui drept salarial este redus sau anulat, această măsură poate constitui o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care trebuie să fie justificată (Rasmussen c. Poloniei, 28 aprilie 2009, nr. 38886/05, par. 71).
O condiţie esenţială pentru ca ingerinţa să fie considerată drept compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este faptul că aceasta trebuie să fie prevăzută de lege. Orice intervenţie a autorităţii publice, în ce priveşte respectarea bunurilor, poate fi justificată numai în cazul în care serveşte unui interes public legitim.
Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile şi veniturile publice (Terazzi SRL c. Italiei, 17 octombrie 2002, nr. 27265/95, par. 85, şi Wieczorek c. Poloniei, 8 decembrie 2009, nr. 18176/05, par. 59), iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepţia cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (decizia Janković c. Croaţiei, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99, şi Mihăieș și Senteş c. Românieidecizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 şi 44605/11).
Totodată, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa (James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986). Echilibrul cerut nu va fi realizat în cazul în care persoanei în cauză îi revine suportarea unei sarcini individuale excesive (Maggio şi alţii c. Italiei, par. 57).
2. Aplicarea principiilor în speţă
Curtea a constatat că plângerea reclamantului se referă în principal la imposibilitatea de a primi, în acelaşi timp, o pensie militară şi un salariu plătit de stat, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, care a introdus noi norme privind condiţiile care permit o astfel de combinaţie. Reclamantul a considerat că astfel de limitări au afectat dreptul său la muncă şi de a fi plătit în consecinţă, în ciuda faptului că, atunci când a depus cererea de pensionare anticipată, a avut în vedere desfăşurarea în continuare a unor raporturi de muncă remunerate, în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv.
Curtea a reiterat faptul că prin Convenţie nu se garantează dreptul la muncă (Sobczyk c. Poloniei, decizia din 10 februarie 2000, nr. 25693/94 şi 27387/95; Dragan Cakalic c. Croaţiei, decizia din 15 septembrie 2003; Torri şi alţii şi Bucciarelli c. Italiei decizia din 24 ianuarie 2012, nr. 11838/07 şi 12302/07). Nici nu se garantează, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, dreptul la o pensie sau un salariu într-un anumit cuantum.
Curtea a reţinut şi că limitările introduse de legislaţia contestată nu trebuie să fie considerate drept o "privare de bunuri", aşa cum a susţinut reclamantul, ci mai degrabă ca o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea bunurilor sale, în sensul tezei I din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Din acest punct de vedere, Curtea a constatat că ingerinţa a fost prevăzută de lege, şi anume de dispoziţiile nou introduse prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional.
În evaluarea interesului public cu privire la măsurile contestate, Curtea a luat în considerare motivarea Curţii Constituţionale, care a confirmat faptul că legiuitorul român a impus reguli noi în domeniul salariilor din sectorul public, în scopul raţionalizării cheltuielilor publice, determinate de contextul excepţional al crizei globale la nivel financiar şi economic. Având în vedere, de asemenea, faptul că aceasta este o chestiune decisă de către autorităţile naţionale, care au o legitimitate democratică directă şi sunt mai bine plasate decât de o instanţă internaţională pentru a evalua nevoile şi condiţiile locale, Curtea nu a găsit niciun motiv să se îndepărteze de la motivarea Curţii Constituţionale, care a constatat că măsurile în litigiu au urmărit un scop legitim de interes public (mutatis mutandisValkov şi alţii c. Bulgariei, 25 octombrie 2011, nr. 2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 şi 2041/05, par. 92).
Rămâne, prin urmare, să se stabilească dacă s-a adus atingere "justului echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiind că justul echilibru nu va fi realizat în cazul în care persoana respectivă a trebuit să suporte o sarcină individuală şi excesivă (Lakićević şi alţii c. Muntenegru şi Serbia, 13 decembrie 2011, nr. 27458/06, 37205/06, 37207/06 şi 33604/07, par. 62).
În această privinţă, o atenţie deosebită trebuie să fie pusă pe faptul că reclamantul a fost obligat să aleagă între a continua să primească pensia militară lunară şi încetarea contractului său de muncă sau suspendarea plăţii pensiei, în timp ce ar continua să lucreze în domeniul public. Astfel, Curtea a notat că, spre deosebire de situaţia din cauza Kjartan Ásmundssonpar. 39, reclamantul nu a suferit o privare totală de drepturile sale, nici nu a fost lipsit de toate mijloacele de subzistenţă, având în vedere că a primit o pensie lunară al cărei cuantum a fost mai mare decât nivelul salariului mediu brut pe ţară. Din acelaşi punct de vedere, nu se poate considera că reclamantul a pierdut o sumă importantă din venitul său, deoarece pensia pe care continuă să o primească este substanţial mai mare decât salariul lunar pe care l-ar fi obţinut.
În acest context şi având în vedere marja largă de apreciere a statului în reglementarea domeniul legislaţiei sociale (Frimu c. României, decizia din 7 februarie 2012, nr. 45312/11), precum şi scopul legitim al raţionalizării cheltuielilor publice, Curtea a considerat că reclamantul cu greu ar putea fi considerat că ar fi avut de suportat o sarcină individuală şi excesivă, sau ca ar fi suferit o depreciere de esenţă a pensiei sale sau a drepturilor salariale.
Rezultă că această plângere este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 par. 3, fiind respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.
Asupra art. 14 din Convenţie
Reclamantul s-a plâns de faptul că actele normative contestate au instituit o discriminare între diferite categorii de persoane, unora fiindu-le permis să continue să primească în acelaşi timp un salariu şi o pensie, iar altora fiindu-le îngrădit acest lucru. Mai precis, reclamantul a arătat nu ar putea continua să primească atât un salariu, cât şi o pensie, pe motiv că a fost angajat în sectorul public, în comparaţie cu cei angajaţi în sectorul privat, precum şi pentru motivul că a avut o pensie mai mare decât salariul mediu brut pe ţară, în comparaţie cu cei care au avut o pensie inferioară acestui nivel.
Curtea reiterează faptul că discriminarea înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoanele aflate în situaţii similare sau comparabile (Willis c. Regatului Unit, nr. 36042/97, par. 48). Cu toate acestea, nu orice diferenţă de tratament semnifică o încălcare a art. 14. Trebuie să se stabilească faptul că alte persoane sunt într-o situaţie similară sau în mod comparabil s-ar bucura de un tratament preferenţial şi că această distincţie este discriminatorie (Unal Tekeli c. Turciei, 16 noiembrie 2004, nr. 29865/96, par. 49).
În plus, art. 14 nu interzice unui stat membru, aplicarea unui tratament diferit unor grupuri, pentru a corecta "inegalităţile de fapt" dintre acestea, statul bucurându-se de o marjă de apreciere în evaluarea dacă şi în ce măsură există diferenţe în situaţii similare, pentru a justifica un tratament diferit. O marjă largă este, de obicei, permisă statului, în temeiul Convenţiei, în ceea ce priveşte măsurile generale ale strategiei economice sau sociale (Stec şi alţii c. Regatului Unit [MC], nr. 65731/01, par. 51-52).
Revenind la cauza de faţă, Curtea a considerat că actul normativ criticat instituie o diferenţă de tratament între persoane, respectiv pensionarii care încă lucrau în sectorul privat şi cei care lucrau în sectorul public, la fel ca reclamantul; cu toate acestea, cele două categorii de persoane cu greu pot fi considerate ca fiind într-o situaţie similară sau comparabilă, în sensul art. 14, deoarece distincţia esenţială, relevantă pentru contextul în care măsurile respective au fost luate, este faptul că veniturile lor provin din surse diferite, şi anume un bugete private, respectiv bugetul de stat. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în această privinţă, Curtea, în numeroase ocazii, a admis distincţiile pe care unele state le-au făcut, în ce priveşte pensiile, între funcţionarii publici şi angajaţii privaţi (Valkov şi alţii c. Bulgariei, par. 117).
În ceea ce priveşte diferenţa de tratament fundamentată pe cuantumul venitului lunar, Curtea a considerat că, potrivit deciziei Curţii Constituţionale din România, cuantumul prevăzut era previzibil şi rezonabil şi a fost stabilit de legiuitor în raport de situaţia de criză economică în care se găsea statul, care a acţionat în cadrul marjei sale de apreciere în domeniul deciziilor bugetare, fără a încălca principiul proporţionalităţii (mutatis mutandisValkov şi alţii c. Bulgariei, par. 114).
Rezultă că şi această plângere este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 par. 3, fiind respinsă, în baza art. 35 par. 4 din Convenţie.
Asupra altor încălcări invocate
Reclamantul s-a plâns şi de încălcarea  art. 6 din Convenţie şi a art.1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie.
Prin prisma materialului probator din cauză, Curtea a reţinut că nu se desprinde nicio aparenţă de încălcare a acestor articole, astfel încât în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie, şi această cerere a fost declarată drept vădit nefondată.
Notă
La fel ca şi în recentele decizii de inadmisibilitate pronunţate la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieşîmpotriva României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), respectiv la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate Ana Maria Frimu, Judita Vilma Timar, Edita Tanko, Marta Molnar şi Lucia Gheţu împotriva României (nr. 45312/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curţii Constituţionale şi ale instanţelor judecătoreşti interne.
Prin Capitolul IV al Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional au fost introduse unele măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare.
Astfel, beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizau venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, puteau cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pensionarii care desfăşurau activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie aveau obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentului capitol, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.  Persoanele care la data intrării în vigoare a Capitolului IV erau pensionari cumularzi ori după data intrării în vigoare a acestuia deveneau pensionari cumularzi aveau obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data survenirii situaţiei de cumul, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Prin Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a stabilit că soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale, în măsura în care prevederile nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie.
Astfel, Legea fundamentală stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării funcţiei, în condiţiile art. 18-20 din legea criticată, este incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale arătate. Ca urmare, numai în măsura în care reglementarea prevăzută în cap. IV al legii nu se referă la aceste categorii de persoane, soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale.
În ceea ce priveşte această soluţie legislativă, Curtea Constituţională a constatat că, prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, pronunţându-se asupra unei soluţii similare celei prevăzute de prezenta lege, Curtea a statuat că, prin instituirea unei obligaţii de a opta între pensie şi venitul obţinut din salarii, se "afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. 2 din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41". În temeiul art. 115 alin. 6 din Constituţie, potrivit căruia ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie, Curtea Constituţională a constatat cu acel prilej că "prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale menţionate [...]", statuând, totodată, că "Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite [...], a principiilor neretroactivităţii legii, nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevăzute de Constituţie, măsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă".
Potrivit art. 17 alin. 1 teza întâi din legea criticată, "beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate [...]". Curtea Constituţională a constatat că legea stabileşte regula potrivit căreia persoanele care realizează venituri salariale sau asimilate salariilor, potrivit legii, din exercitarea unei activităţi în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială pot cumula aceste venituri cu pensia, ai cărei beneficiari sunt în cadrul sistemului public de pensii sau sistemelor neintegrate sistemului public. Veniturile salariale sau cele asimilate acestora pot fi realizate ca urmare a exercitării unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii.
Teza a doua a alin. 1 al art. 17 coroborată cu art. 18 din lege instituie excepţia de la regula cumulului, stabilind că, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, persoana cumulardă sau care devine cumulardă are obligaţia de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altă parte.

Prin urmare, legea oferă persoanelor care au calitatea de pensionari cumularzi sau care devin pensionari cumularzi dreptul de a opta între continuarea activităţii în baza contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau a actului de numire şi, deci, a realiza venituri salariale sau asimilate acestora, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire.
Autorii criticii de neconstituţionalitate au considerat că prevederile art. 17 din lege sunt potrivnice art. 16 din Constituţie, întrucât criteriul care stă la baza interdicţiei de a cumula îl reprezintă valoarea pensiei nete la care pensionarul cumulard are dreptul. S-a susţinut că stabilirea unui asemenea criteriu contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări.

S-a constatat, prin urmare, că ceea ce determină critica textelor legale nu este interdicţia cumulului în sine în cazurile prevăzute de art. 17 alin. 1 teza a doua, ci nivelul pensiei până la care se poate cumula şi peste care nu mai este permis acest cumul. Sub acest aspect, Curtea a statuat că: "Nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament [...] să aibă o raţiune licită." (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Mai mult, în jurisprudenţa constantă a Curţii s-a apreciat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete până la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea Constituţională a constatat că acesta respectă condiţiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, s-a observat că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea prezentului act normativ, scopul acestuia este combaterea "crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească", datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând "imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională".
Această situaţie a impus "adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale". Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituie restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomă, societate naţională, companie naţională sau societate comercială la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi cu alte ocazii (spre exemplu, prin deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003 sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional.


Trimiteți un comentariu